Minunile credintei: ILEANA GAFTON (3)

Autoarea cartii ”Cancerul, o calatorie prin urechile acului”. Final de jurnal…

(Foto: Ileana Gafton, Crăciun 2020)

Cancerul în vreme de pandemie (3)

Eu am să scriu cât pot. Nu mă simt bine deloc.

Geamul salvator (12.04.2021)

Cel mai greu a fost faptul că pandemia mi-a tăiat dreptul să-mi văd familia.  Nu aveam nici cum să-i văd pe ai mei. Trei săptămâni i-am văzut doar pe camera telefonului. La un moment dat, mi-am dat seama că pot veni să mă vadă dacă înconjurau clădirea. Am numărat cu fiica mea geamurile din spatele clădirii. Erau foarte multe la Spitalul Militar din Brașov. Cine cunoaște zona știe ce vorbesc. Am scos mâna pe geam ca să identifice geamul la care stau. Așa m-au găsit. Fiica mea a venit cu nepoțica. Vă dați seama ce am simțit să-i văd în carne și oase. Și acum mă trec fiorii. La propriu, nu numai mental. Și aici am avut o problemă, deoarece fiind spital militar, geamurile erau blocate ca să nu sară pe geam și să fugă militarii din spital. Mi s-a părut ciudat, dar n-ai ce-i face. Geamul se deschidea cât să scoți numai capul pe el, nu și umerii și corpul,așa că eu puteam să-mi văd familia numai dacă stătea fix în fața mea. E bine și așa. I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru tot și am zis „Slăvit fie Dumnezeu, Slăvit fie Dumnezeu, Slăvit fie Dumnezeu, în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh, Amin.”

Doamne ajută la toată lumea și m-am rugat pentru toți bolnavii și pentru toți cei care mă îngrijesc.

M-am rugat în special pentru soția unui coleg de redacție care lucra chiar la blocul operator și care m-a ajutat foarte mult. Ea se întâlnea cu fiica mea într-un mod misterios, undeva pe la poartă. Lăsa punga cu ceai,  supă și schimburi curate, într-un loc de ele știut. Apoi aștepta să apară soția colegului să o ia. La rândul ei, soția colegului lăsa sacoșa cu schimburi murdare și vase nefolositoare. Și tot așa, dimineața și seara.

Și acuma zic să-i dea Dumnezeu sănătate, pentru că în fiecare dimineață aveam ceaiul cu miere de albine cald, la pat, și mai aveam cu cine să mai schimb câteva vorbe în pandemie.

După ce se schimba în costumul de „cosmonaut” prima dată venea la mine și doar apoi mergea la treabă, la blocul operator. Grea treabă.

Blocul operator

Culmea este că la blocul operator nu se făceau condiții de operație, din cauza covidului. De exemplu la mine la spital nu s-a operat deloc cu o săptămână înainte de operația mea. Eu am vorbit cu personalul medical și îmi spunea nu operăm, nu operăm. Până nu am întrebat de ce, nu am înțeles de ce. „Fetele” au pus mână de la mână și și-au cumpărat o mașină de spălat automată. Veneau cu hainele de pe stradă și le spălau acolo ca să nu aibă niciun contact extern. Aveau mașină de spălat de la spital, dar ele vroiau să aibă mașina lor. Asta mi-a supus o doctoriță anestezist. Am apreciat modul de a se proteja pe ei, pacienții și familia. După ce am aflat lucrurile astea, am avut și mai multă încredere.

De operat nu s-a operat nimeni  de câteva luni bune, s-a făcut doar câte o operație la câteva săptămâni, considerată urgența urgențelor. Personalul medical stătea în spital și câte o săptămână. Dacă întrebai de ei, nu știau unii de alții.

Ce să mai zic că mie nu avea cine să-mi dea o mână sau un deget sa mă ridice din pat, să pot să-mi mișc oasele un pic. Sufeream în egală măsură, și personalul medical și pacienții. Îmi era milă de noi, dar nu aveam ce face. Să vezi când nu ai ce face, la propriu, cum il strigi pe Dumnezeu, din toate puterile tale. Ești disperat și nu mai poți deloc, deloc. Înfiorător!

Încercam sa mă ajut cu piciorul, să mă trag și să mă mișc un pic, dar nimic și tot așa, până minunea a venit: o infirmieră. Nu că nu veneau infirmierele, dar  acolo secundele îți par zile și zilele luni și tot așa…Vroiai parcă să te miști când nu era nimeni.

Am ajuns acasă

După ce am imceput să merg (Slăvit fie Dumnezeu) am ieșit din spital și m-a dus fiica mea acasă. Puteam să fac unele lucruri, să ies în curte și chiar să fac mâncăruri  mai ușoare. Aveam speranță de viață.

Spun din nou că nu e cum vrem noi, ci cum vrea Dumnezeu.

Începe dansul, un dans cumplit, inimaginabil,  dureros și greu de dus: LUPTA CU MOARTEA!

Lupta cu moartea (15.04.2021)

După ce am ajuns acasă,  am început să am dureri și în toată burta și în spate, in dreptul șalelor, al rinichilor.

Nu știam ce să mă fac. Știam că doctorul m-a operat 6 ore și jumătate, că a trebuit să-mi taie plasele încarnate, să treacă printre aderențe și să ajungă la tumora de 19 cm din colon, care s-a întins din colon până pe vezică și vagin. Asta știam eu de la medicul chirurg și de la doctorul anestezist (sper să nu se supere că i-am trecut aici, dar m-au ingrijit ca pe Dumnezeu și doctorul chirurg a făcut tot posibilul să-mi salveze viața).

Din cauza durerilor l-am sunat pe chirurg și i-am spus că nu mai pot. Atunci mi-a spus să chem salvarea. Eu i-am spus că nu merg cu salvarea și l-am întrebat de ce să ajung la alt spital și la alt doctor. Atunci el mi-a spus că a luat COVID19 și că două săptămâni nu puteam să ne întâlnim. Eram disperată. L-am rugat frumos să găsească o soluție. Și atunci a hotărât să stea pe telefon până ajung eu la spital și acolo să ia legătura cu medicul de gardă. Așa a făcut.  Medicul de gardă mi-a dat prim ajutor, mi-a făcut analizele și un ecograf. Chirurgul meu a chemat specialistul de serviciu de pe secție, care i-a citit rezultatul analizelor la telefon. Ecograful nu putea fi citit, deoarece nu se putea vedea bine din cauza plaselor și aderențelor. Nu știam dacă am colică renală, după simptome. Nu știam ce am. Nici doctorii nu știau ce am. După tratamentul administrat, mi-au cedat din dureri și am plecat acasă.

După două sãptămâni

Am fost nevoită să aștept două săptămâni, până ce chirurgul meu scapă de COVID19. Nu m-a pus nimeni, dar eu nu am vrut să mă despart, în .ruptul capului, de el. Nici în prezent. El știe ce e acolo, în abdomenul meu, el știe ce- i de făcut.

Problema e că nu mă simțeam bine și după două săptămâni, după ce chirurgul meu a scăpat de COVID19, mi-a spus să fac un CT sau un RMN. După ce am făcut CT-ul, doctorul a rămas „mască” deoarece eram diagnosticată cu metastaze  hepatice, osoase și pulmonare…

Nu-mi venea să cred. Atât de repede! Patru săptămâni,  inclusiv infectarea doctorului cu COVID19.

A trebuit să vedem ce-i de făcut. A trebuit să hotărăsc, împreună cu fiica mea, pe ce drum trebuie să merg: pe chemoterapie sau radioterapie. După ce mi-a adus acasă o grămadă de medici, am ales radioterapia, programarea făcându-mi-o prin HOSPICE Casa Speranței din Brașov. Așa am început radioterapia. 10 ședințe. Eu vroiam mai puțin. Nu aveam de ales. A inceput o alergătură cumplită. Dacă nu ai aparținători (familie., rude, vecini, oameni de suflet), ești ca și mort. Eu o am pe fiica mea și pe HOSPICE Casa Speranței…

A inceput alergătura între Casa de Asigurări de Sănătate, HOSPICE Casa Speranței, farmacie pentru ridicarea  medicamentelor cu regim special și casă.

Am văzut că durerile sunt, cu fiecare zi,  din ce  în ce mai mari. La început nu puteam să merg bine și fiica mea a vrut să mă așeze în scaun cu rotile. Am făcut atac de panică. Nu am vrut să mă așez în scaun cu rotile în ruptul capului.

Și când scriu aceste rânduri mi se ridică părul pe cap. Oricum scriu greu, nu știu de ce mi se închid ochii, mă doare spatele și burta, da rău.

Gândindu-mă la ce urmează să vă scriu, îmi dau seama că după ce puteam să ies până in curte sau să ajung până în casă, urmează Lupta cu Moartea.i

Vă veți ingrozi ce veți citi. Păi gândiți-vă la un chirurg care operează aproape șapte ore, care stă aplecat peste tine, îmbrăcat în condiții de COVID19, cu trei perechi de mănuși și cu bisturiul în mână. Eu zic că am avut noroc. După operație mi-a spus că nu a terminat operația și că ar fi trebuit să mai lucreze la intestine…

Mi-am adus aminte că Iisus Hristos a strigat înainte de a-și da sufletul „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit”, și atunci, în disperarea mea, am  strigat și eu la Iisus Hristos și l-am rugat să nu mă părăsească, pentru că știe El ce-i durerea. Aveam dureri așa de mari, de mintea vroia să facă ceva cu mine și a ales să plângă în hohote sau în tăcere sau în liniște.

Rugăciunea mea…

Toate astea s-au petrecut în perioada iunie-decembrie 2020, de când am fost operată. Pe lângă rugăciunile obișnuite, pe care să le  spuni zilnic, mi-am adus aminte de o rugăciune pe care un doctor mi-a scris-o pe o foaie de rețetă medicală,  pe care mi-a dat-o când am fost la el la el la cabinet, în urmă cu vreo cinci ani, cu totul și cu tot altă problemă. Am luat hârtia și am citit. Nici nu știam că este o rugăciune scrisă pe hârtia aia, cu pixul.  Am citit-o din nou și suna așa: „Tată Ceresc, Iisuse Hristoase și Sfinte Duh, trimite te rog către mine îngerii Tăi de lumină pozitivi, cei mai buni Mângâietori,  vindecători, apărători, luptători, să pot să te slujesc pe Tine, să fac doar voia ta. Amin.”

O Doamne , de câte ori am mai zis rugăciunea asta, nu numai pentru mine, ci și pentru fostul meu soț, tatăl copilului meu, care acum este în pământ și a murit chiar de ziua mea, pe 30 martie 2021, de pancreatită. A fost depistat în luna noiembrie și a trăit până la sfârșitul lunii martie. Un om care nu a fost bolnav niciodată, la vârsta lui făcea sport, trăgea de fiare, mânca echilibrat și ducea o viață decentă. M-a șocat. Aveam o relație de prietenie bună. Mai mult, după ce s-a îmbolnăvit și a fost în spital, când a ieșit din spital a venit la noi și a stat o lună de zile

Eu și cu fiica mea l-am îngrijit, dar din nefericire a murit dupa două luni. Cum să nu te șochezi. La capitolul ăsta sunt multe de spus, uiți să spui și rugăciunile. Dureros, foarte dureros. Aveam problemele mele de sănătate, un cancer cu metastaze, cu dureri mari, un bolovan greu de dus. Credeam că mor eu înaintea lui. Fiica mea era copleșită de durere, nu știa unde să alerge mai întâi. Nu stiam cum să-mi ascund durerile, dar sunt specifice și se prinde omul. Mare chin pe capul nostru, mare necaz pe familia noastră. Și acuma plâng când scriu aceste rânduri. Doamne ajută pe toată lumea și Doamne iartă-ne pe noi păcătoșii care gresim Ție în fiecare zi…

HOSPICE Casa Speranței

Cele 10 ședințe de radioterapie le-am făcut la Oncocard în Brașov. Trebuia să umblu și îmi era frică să nu iau COVID19. O am și pe mama la pat . Am o femeie care o îngrijește, dar doar 4 ore pe săptămână, de luni până vineri. Sâmbătă și duminică nu merge…Merge fiica mea. Vă dați seama ce-i pe capul ei. E avocată, clienți, dosare. Le-om face și pe astea astea cu ajutorul Bunului Dumnezeu.

Mare noroc am avut cu HOSPICE Casa Speranței, deși nu am vrut in ruptul capului să ajung la ei. Știam această instituție medicală de când s-a înființat. Cunoșteam fiecare secție încă de la înființare. Fiind jurnalistă eram invitată la conferințele de presă când se inaugura un corp de clădire, un salon, se aducea un aparat nou, un doctor s.a.m.d.

Motivul era că de când au fost adus bolnavii, nu am vrut să mai merg nici măcar ca jurnalist, pe când eram sănătoasă.  De ce? Pentru că sunt miloasă din fire, nu numai din cauza bolii, ci din cauză că așa sunt eu. Să nu uităm că dacă mai adăugăm 20 de ani de suferință din urmă, e gata treaba.

După ce au adus și copiii, și am fost la o conferință de presă și i-am văzut cu chelie, din cauza tratamentelor agresive de chimoterapie, am văzut femei cu capul descoperit, tot cu chelie sau cu batic pe cap sau cu peruci, am spus că eu nu mai merg niciodată acolo. Uite că am ajuns. Cu voie sau fără voie. Până la urmă, am beneficiat de cele mai bune servicii medicale și de un personal medical de excepție, de gratuități, de medici specialiști, chinetoterapeut, psiholog, un specialist în administrarea medicamentelor.

Ce m-a șocat a fost faptul că toți erau credincioși și toți știau să ajungă la inima  omului. Acuma îmi dau seama că aici fiind toți bolnavi in fază terminal, realizau că doar Dumnezeu le mai era aproape și putea să îi salveze din ghiarele morții.

Așadar, am beneficiat de HOSPICE Casa Speranței până în prezent de foarte multe servicii medicale, la fel ca toți bolnavii, fără excepție. Nu contează cine ești și ce faci. Ești om, un pacient, un bolnav.

HOSPICE Casa Speranței este aur pentru pacienți. Nu este o laudă pentru această instituție medicală, în care bolnavul este tratat cu respect, așa cum ar fi trebuit pe oriunde.

Ileana Gafton Dragoș

Atât a putut Ileana să scrie… Ultima data a trimis pe Whaptsapp textul despre Hospice Casa Speranței în 16 aprilie 2021. În 23 aprilie, de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, seara, Ileana a trecut la Domnul.

Jurnalistul este istoricul clipei, iar Ileana a fost jurnalist până în ultimele ei momente de luciditate (avea metastaze și la creier). A dorit să lase în urma ei evocarea unor crâmpeie tragice de viață, petrecute într-un moment istoric straniu și neașteptat pentru întreaga omenire – pandemia Covid19. Autenticitatea trăirii într-un mediu direct afectat de măsurile administrative fără precedent luate de factorii de decizie (politică, medicală) ai României, precum și profesionalismul redării (o acuratețe incredibilă a scrisului, având în vedere stadiul avansat al bolii care o invadase definitiv), fac ca acest jurnal de boală al Ilenei Gafton Dragoș să capete o valoare istorică incontestabilă, pe lângă valoarea data de mărturia de credință.

În ceea ce privește relația ei cu Dumnezeul cel Viu – boala aceasta cruntă, suferința extremă purtată cu demnitate și credință timp de 20 de ani, i-au creat Ilenei o profundă cunoaștere a bunătății nemărginite, a iubirii, dar și a puterii Domnului, care a făcut de multe ori cu ea minuni. Chiar și această relatare a operării ei în Spitalul Militar din Brașov, într-o perioadă când în România (și în multe alte țări afectate de pandemia Covid19) nu s-au făcut operații medicale timp de multe luni, arată purtarea de grijă a Domnului pentru Ileana. Iar ea nu s-a plans niciodată de boala sa, ci mai degrabă a gândit ca și Sfântul Luca al Crimeii, ”am iubit pătimirea, căci mult curățește sufletul”.

Nădăjduim că Domnul o păstrează pe Ileana acum între Drepții Săi! Dar până să aflăm – sperând că ne vom putea întâlni cu toții în Rai –  Ileana rămâne vie, incredibil de vie, în inimile noastre!

Maria Chirculescu

(Revista Viata Ortodoxa Nr 6/2021)

episodul 1 / episodul 2 / episodul 3