Autoarea cartii ”Cancerul, o calatorie prin urechile acului”. Final de jurnal…
Ileana a povestit recent că psihoterapeutul ei de la Hospice Casa Sperantei i-a sugerat să aibă o activitate, ceva ce îi place ei foarte mult să facă. Ce altceva putea să răspundă o ziaristă pentru care scrisul a reprezentat vocația, pasiunea și modul ei de a-și afla rostul în lume, de a-și înmulții talanții primiți de la Domnul? Raspunsul a fost prompt și scurt: „Vreau să scriu!”
A scris greu, chinuindu-se fizic, pentru ca era bolnav în fază terminală, cu metastaze generalizate (și la creier), după 20 de ani de luptă și biruință asupra cancerului, perioadă în care Ileana a smuls ani de viață din ghearele morții deja anunțate din anul 2000. A transmis pe Whatsapp (ultima data in 16 aprilie 2021), fragmentat, mesajul pe care a dorit să îl lase lumii.
Jurnalul a inceput sa fie publicat, cu acordul ei, in revista noastră (Viata Ortodoxa nr 4/2021), revistă pe care experimentata ziaristă Ileana Gafton Dragoș a sprijinit-o, generoasă, încă din faza de proiect. Mai ales că era vorba despre un proiect de spiritualitate ortodoxă. Când am trimis la tipar acel număr 4 al revistei Viața Ortodoxă, Ileana trăia și nimeni nu știa ce va urma…
Dar de ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, în 23 martie 2021 seara, Ileana a trecut la Domnul, Cel pe care l-a iubit din tot sufletul și cel în Mâinile căruia și-a încredințat total (și asumat) ultimii 20 de ani de viață! Domnul i-a scurtat suferința cruntă (i se prescrisese morfină, ca să nu simtă durerile) și a dus-o spre pacea vesnică. Chinurile cumplite din ultima perioada cu siguranță ca i-au ars mulțime de păcate. A lăsat în urmă o comunitate mare de oameni – Brașovul întreg – pe care l-a iubit, oameni pentru care a scris și care i-au cititi zi de zi siteul de știri www.coronapress.ro. A lăsat în urmă prieteni, oameni pe care i-a ajutat (mulți, pe diverse paliere sociale, pentru că Ileana s-a gândit mai întâi la cei care aveau nevoie de ea, apoi la ea), oameni care i-au admirat profesionalismul, dragostea de viață, energia debordantă, dar mai ales omenia, inima caldă…
Ultimul omagiu pe care i l-am putut aduce ziaristei Ileana Gafton Dragoș a fost acela de a o petrece creștinește pe ultimul drum, la Biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului, și de a duce acolo, pentru a fi distribuit participanților la înmormântare, revista Viața Ortodoxă în care a apărut primul episod din Jurnalul ei de boală în pandemie, scris în ultimele ei zile de viață. Iar vechii mele prietene Ileana, alături de care am străbătut câteva continente – toată dragostea și admirația mea…
Dar cum un creator de artă rămâne viu prin scrierile sale, noi vom continua să publicăm până la final Jurnalul său, un fragment de viață, de trăire autentic creștină a suferinței, dar și o mărturie a realității româneși (uneori cu tente de absurd) din ciudatul an pandemic 2020.
Îți mulțumim Ileana!
(Ileana iesind din Mormantul lui Lazar, Betania, Palestina 2010)
Știm că Viu este Domnul, viu și sufletul tău – pentru a cărui mântuire ne rugam acum…
Maria Chirculescu
Cancerul în vreme de pandemie (2)
În numele Tatălui al Fiului al Sfântului Duh, Amin.
Nimic fără Dumnezeu.
Iată că după 20 de ani boala a ieșit la suprafață și m-a cuprins ca o caracatiță, de data asta și mai aprig, mai puternic, mai dureros. M-am gândit la suferințele sfinților. Toți au suferit și au murit în numele lui Iisus Hristos. Sunt eu vrednică să mor în numele lui Iisus? Da! Pentru că fiecare e vrednic dacă își propune asta. Sunt taine mari și este extraordinar de dureros pentru oamenii de pe pământ. Dumnezeu ne-a creat și tot Dumnezeu ne-a dat boala de care vrem să scăpăm și să fugim tare, tare, atât de tare încât să nu ne ajungă în vecii vecii.
De data asta sunt atât de bolnavă încât nu am putut să îmi imaginez că poate exista pe acest pământ astfel de dureri, atât de mari. Totul a provocat ceva în mine, pe care am încercat să-l țin sub control cu ajutorul Bunului Dumnezeu. Mă strecor ca o musculiță în paginile revistei Viața Ortodoxă și îmi imaginez că fac un exercițiu greu de imaginat scriind „Jurnal de boală”, atâta cât voi avea puterea să scriu, să văd și să gândesc creștinește.
M-am născut pe 30 martie 1956 și de la 44 de ani până în prezent am trăit experiențe de nebănuit, am făcut pelerinaje, am călcat pe locurile pe unde a umblat Maica Domnului cu pruncul Iisus Hristos în brațe, cu Dreptul Iosif alături. E vorba de fuga în Egipt. Am cunoscut culturi și civilizații …
și am umblat pe drumul Bibliei, dacă pot să spun așa, însoțită de Părintele Isaia, cu Maria Chirculescu, prin firma de turism Miriam Turism.
Nu știu dacă pot să duc la bun sfârșit acest proiect „Jurnal de boală”, dar eu am să-l scriu ca dovadă că Dumnezeu există pe fiecare fir al vieții noatre.
Să vedem ce urmează. Sunt lucruri tulburătoare, am simțit că mor, că nu mai pot să traiesc și că sunt dependentă de Dumnezeu și ca sunt dispusă să fac orice ca să nu-L pierd. Altfel sunt în comă și biologică și umană.
După operație
După ce a avut loc operația, la Spiralul Militar din Brașov, operație care a durat 6 ore și jumătate și am văzut din nou lumina zilei, i-am mulțumit lui Dumnezeu până la pământ, pentru că mai mult nu se putea. De ce?
Deoarece, la o diferență de două zile de la primul test (făcut la Spitalul Județean Brașov), a trebuit să-mi facă din nou test COVID (la Spitalul Militar Brașov) și numai după aceea să mă bage în operație, eu fiind acum la acest al doilea spital. Culmea a fost că am făcut intervenții mari pentru a fi transferată de la Spitalul Județean din Brașov la Spitalul Militar din Brașov. Când spun intervenții mari, înseamnă că până la nivel de Ministerul Sănătății, dar n-a ținut, pentru ca legea spune că nu te poți transfera la un spital din același oraș, ci doar la un spital din alt județ, cum ar fi la Cluj sau la București. Așadar, nu am reușit nicicum și nimeni nu și-a riscat locul de muncă pentru mine.
Deci, a trebuit iar să fac test de Coronavirus, să aștept rezultatul, care a fost iar NEGATIV, și numai după aceea să accepte să mă opereze.
Toate acestea, pentru un bolnav cu cancer, cu o tumoră în burtă de 19 cm, cu multe aderențe, cu plase postoperatorii de la trei operații făcute în Germania. M-am stresat și mai tare, mai ales că chirurgul de la Spitalul Militar din Brașov mi-a zis că operația este foarte riscantă, iar chirurgul din Germania mi-a zis că să nu mai fac nicio operație după plasele acestea.
La Terapie Intensivă
După ce am ieșit din operație, am stat 10 zile la Terapie Intensivă. Am stat mai multe zile inconștientă. Nu știu să vă zic câte. Știu doar că sunau aparatele, piuiau, făceau un zgomot infernal, ireal. Le auzeam și atât. Adormeam la loc. Auzeam din când în când asistentele că mă strigau să nu adorm. „Treziți-vă doamna Ileana! Ileana, trezește-te!” Și tot așa. De câteva ori m-au trezit greu. Alteori nu am auzit nimic. Doar, din când în când, aparatele. Vreau să vă zic că fac urât de tot. Îți dai seama când ești conștient. Nu știu cum lucrează personalul medical în asemenea condiții.
Referitor la personalul medical, în luna iunie 2020, când dăduse căldura, era îmbrăcat în combinezon, peste combinezon avea înfășurat un șorț, purta trei perechi de mănuși, pe cap avea un batic, peste batic o bonetă, peste ele, o vizetă din plastic, iar pe dedesubtul vizetei purta două măști. Ingrozitor. Curgeau apele pe ei și trebuia ca întreg personalul să stea îmbrăcat așa pe tot parcursul programului de lucru. Fără excepție. De la femeia de serviciu până la doctor.
Problema cea mai grea pentru mine era când trebuia să-mi ia sânge, cu trei perechi de mănuși. Aveam vene proaste, care din cauza chemoterapiei se șubreziseră și se spărgeau ușor. Sufeream cumplit de fiecare dată când trebuia să-mi ia sânge, deși personalul medical făcea tot posibilul să-mi ușureze situația. Se purta excepțional cu toți pacienții, fără să facă diferențe.
O problemă pe care am aflat-o, chiar de la un cadru medical, de la o femeie, care m-a îngrozit, a fost faptul că, din cauza covidului nu mergeau nici la WC. Din cauza asta purtau pampers. Vă dați seama în ce condiții lucrau oamenii ăștia? Am fost foarte impresionată.
În salon
După ce am fost scoasă de la terapie intensivă am fost dusă în salon. Aici nu a fost o fericire, deoarece situația mea nu era bună deloc. Mi-a scăzut glicemia, mi-a luat-o razna zincul, nu puteam să mănânc, vomitam tot timpul și faceam un lichid de câte ori beam apă. Vă dați seama cum e să te forțezi să vomiți când ești proaspăt operată?
Cel mai greu a fost când a venit doctorul și mi-a spus ca trebuie să-mi facă transfuzie de sânge. Eram speriată, pentru că știam că prin transfuzia de sânge se transmiteau și alte boli. Așa că am refuzat. Nu le-au convenit medicilor, dar eu am fost fermă. Atunci mi-au făcut o transfuzie cu zinc. O pungă mare. Am întrebat ce e acolo și atunci mi-au spus că dacă am refuzat transfuzia cu sânge trebuie să-mi bage zinc, altfel mor. Și atunci am acceptat transfuzia cu zinc. Nu a durut, dar a fost o problemă să-mi găsească o venă bună. Deși cu trei perechi de mănuși și cu venele mele prăpădite, a venit o asistentă, și din două încercări a reușit să-mi pună transfuzia cu zinc.
Au început să mă hrănească tot pe vene ca să nu mai vomit.
Am ajuns iar la caca mobil, din cauza vomei și a faptului că nu reușeam „să ies afară” doar cu supozitor. Clizmă nu puteau să îmi facă și nimic din ceea ce îmi forțau intestinul. Nu aveam voie nici măcar să mă screm. A fost groaznic și este și mai groaznic încă.
Am început să pot să mă spăl după trei săptămâni și să merg încet, încet ținând-u-mă de o bară.
Am fost fericită când m-am spălat prima dată pe cap, deși asistenta m-a certat rău. Noi, oamenii nu apreciem lucrurile mărunte. După ce m-am spălat pe cap, am simțit că zbor, că sunt în al nouălea cer. Altă viață.
Încet, încet mi-am revenit, cât de cât, și după patru săptămâni mi-a dat drumul acasă.
De aici începe un alt episod!
Ileana Gafton
(Revista Viata Ortodoxa nr 5/2021)
(episodul 1 / episodul 2 / episodul 3)
blogul agentiei miriam turism 